Biserica Boteanu - Ienii

București, Sector 1, Str. Boteanu nr. 8

Sf. Ioan Iacob de la Neamt

Sf. Ioan Iacob de la Neamt Sf. Ioan Iacob de la Neamt Sf. Ioan Iacob de la Neamt

Cuviosul Părintele nostru Ioan de la Neamț s-a născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiștea, din fostul județ Dorohoi, într-o familie de țărani foarte credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singurul copil la părinți. Din botez a primit numele Ilie și se dovedea din pruncie un copil ales și binecuvântat de Dumnezeu.

După șase luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie, plăpândă și bolnăvicioasă din fire, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând copilul în grija bunicii lui, Maria. Apoi, după doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, copilul Ilie rămânând cu totul orfan, în grija rudelor apropiate.

Primii ani de școală îi face în satul natal, apoi urmează gimnaziul la Lipcani – Hotin și liceul la Cozmeni – Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.

În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, dar el simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus: ”Nu, eu vreau să mă fac călugar!” După un an, în luna iunie, tânărul Ilie, cu minte de om matur, lucrând la câmp, se ruga cu lacrimi să-i descopere Dumnezeu mai deslușit ce cale să urmeze. Deodată, a auzit un glas de sus, zicândȘ ”Mănăstirea!”. Din clipa aceea n-a mai avut odihnă în suflet.

Cerând binecuvântarea duhovnicului său, Arhimandritul Eugen Laiu de la Cernăuți, și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de dumnică și călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț. Starețul mănăstirii, Episcopul Nicodim Munteanu, l-a primit cu multă dragoste și după ce l-a binecuvântat, ducându-l în fața icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din biserica voievodală, i-a rânduit ascultare la infirmerie și la biblioteca mănăstirii, fiind foarte tăcut, ascultător și smerit.

Între anii 1934 – 1935, face serviciul militar la Dorohoi, ca infirmier, având multă milă de cei bolnavi și fiind iubit de toți.

În toamna anului 1935, termină armata și se reîntoarce în obștea Mănăstirii Neamț, continuând aceeași ascultare de bibliotecar ajutător și îngrijitor la bolniță. Toți se foloseau de smerenia, de blândețea și de dragostea lui și cugetau că este un ales al lui Dumnezeu.

La 8 aprilie 1936, în Miercurea din Săptămâna Sfintelor Patimi, fericitul rasofor Ilie Iacob este tuns în îngerescul chip călugăresc de Arhiereul Valerie Moglan, noul stareț al marii lavre, împreună cu alți doi frați rasofori, primind în călugărie numele Ioan.

Dorind o viață (duhovnicească) pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Țara Sfântă, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în pelerinaj la Sfântul Mormânt, în noiembrie 1936, împreună cu alți doi monahi din lavră – Caludie și Damaschin.

După ce se închină la toate sfintele locuri și sărută Golgota mântuirii și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântului Sava din pustiul Iordanului. Apoi, întorcându-se însoțitorii săi la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește în continuare în Mănăstirea Sfântul Sava de lângă Betleem timp de zece ani, răbdând grele ispite, boală, încercări de la oameni, de la diavoli și din cauza războiului.

Prima ascultare în obștea Sfântului Sava a fost cea de paracliser. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și pentru toate sfintele slujbe. Apoi făcea prescuri, menținea curățenia, suna clopotul de slujbă și păstra o atmosferă de iubire, smerenie și milă față de toți. Mai avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste, atât călugării bătrâni și bolnavi, cât și pe numeroșii arabi și beduini bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii. Pentru aceasta îl iubeau și îl căutau atât unii cât și alții, și mai ales duhovnicul lui, ieroschimonahul macedonean Sava, un mare povățuitor de slufete, care știa limba română și mărturisea pe toți călugării români nevoitori din Țara Sfântă.

Astfel, Sfântul Ioan era ziua în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din scrierile Sfinților Părinți și, mai ales, din Sfânta Evanghelie. Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini patristice alese, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el. Avea si darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, cu caracter mai ales moral, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă și le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.

Între anii 1939 – 1940, fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit, împreună cu un alt ucenic român, în pustiul Qumran și într-o peșteră aproape de Marea Moartă, unde a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care apoi i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Aici obișnuia să se roage noaptea singur în pustiul Iordanului, cu mâinile și inima înălțate la cer, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe și răbdând multe ispite de la diavoli.

Între anii 1940 – 1941, Cuviosul Ioan Iacob a stat cu mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor, din cauza războiului, suferind grele ispite și boală. Apoi, fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și aceeași nevoință până în anul 1947 când este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim. În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot la Mormântul Domnului, de Arhiereul Irinarh și este numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe valea Iordanului, aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.

Timp de cinci ani cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic sfintele slujbe în limba română, a scris numeroase pagini pline de învățătură pentru călugări și pelerini, a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile, biserica și mai ales, viața duhovnicească a schitului, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet. Noaptea însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage la valea Iordanului, încercând să urmeze după putere Cuvioasei Maria Egipteanca. Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești, fiind sub ascultarea sa.

În luna noimebrie 1952, Cuviosul Ioan Iacob se retrage din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său, Ioanichie, intră în obștea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat). Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul său la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfânta Ana, unde, după tradiție, se ruga Sfânta Ana lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc, rugăciunea împlinită prin nașterea Maicii Domnului. Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, cu numele Pavel.

Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Iacob, împreună cu ucenicul său, timp de șapte ani, ostenindu-se cu aspre nevoințe, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări duhovnicești și în dor după Dumnezeu, răbdând tot felul de ispite, lipsuri, lupte cu diavolii, străinătatea desăvârșită, aprinzându-se cu multă râvnă pentru dragostea lui Iisus Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat. La peșteră, nu primea pe nimeni, căci urcușul până sus se făcea greu, pe o scară înaltă, comunicând cu cei ce veneau, mai ales prin rugăciun, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său. În sărbători mari și în posturi, Sfântul Ioan săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășea cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate. Iar în timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, scris versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mâncarea lui era o dată pe zi, pesmeți, măsline, smochine și apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept pernă.

În vara anului 1960, era bolnav și suferea cu multă răbdare. Simțindu-și aproape sfârșitul, miercuri, 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi, 5 august, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos, fiind în vârstă de 47 de ani. După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de Amfilohie, egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe. După 20 de ani, la 8 august, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă și bucurie duhovnicească tuturor, ca semn că l-a preamărit pe Dumnezeu care l-a numărat în ceata sfinților pentru nevoința și sfințenia vieții sale pe pământ. Apoi, la 15 august 1980, acelși egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în raclă cu mare cinste și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri și i-au depus sfintele moaște în Biserica Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul. Din acea zi vin zilnic pelerini să se închine la moaștele Cuviosului și să-i ceară ajutorul, iar mulți dintre ei primesc sănătate și cele de folos.

Această strămutare a sfintelor lui moaște s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Benedict al Ierusalimului. Cuviosul Ioan este cinstit de toți ortodocșii ca sfânt, mai ales în România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, cunoscută și cinstită de evlavia poporului, l-a canonizat ca sfânt la data de 20 iunie 1992, sub numele de Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț - Hozevitul, hotărând pentru prăznuire ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.

Cu ale sale sfinte rugăciuni, Doane Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.

(din ”Viața și Acatistul Sf. Ioan Iacob de la Neamț - Hozevitul”, Doxologia, Iași, 2010)

MINUNI ALE SFÂNTULUI IOAN IACOB

Vindecarea ucenicului Ioanichie

În timp ce Sfântul Ioan se afla la Mânăstirea „Sfântul Sava” (1936 – 1946), ucenicul său, monahul Ioanichie, a fcăcut o infecție la cotul mâinii drepte, în urma unei lovituri. După câțiva ani de suferință, din rana deschisă și infectată îi curgea puroi și au început să se elimine bucățele de os, intrat deja în descompunere. Atunci starețul mânăstirii l-a dus la un spital din Ierusalim, unde doctorii au stabilit că mâna trebuie să fie amputată. Auzind aceasta, părintele a refuzat orice intervenție medicală și a fugit din spital. Ajuns la mânăstire, Sfântul Ioan a început să-i spele rana cu ceaiuri din plante și să-l bandajeze și după puțin timp, aceasta s-a închis și s-a vindecat. Monahul tămăduit obișnuia să spună mai târziu că îndată ce Sfântul Ioan punea mâna pe el, nu numai că i se alina durerea, ci simțea o liniște profundă și o bucurie sfântă.

Prin rugăciune mută munții

Pe când Sfântul Ioan viețuia în peștera „Sfânta Ana” (1953 – 1960), într-un miez de noapte, au venit niște evrei cu lanterne aprinsesi au intrat prin peșterile unde odinioara au trait sute de pustnici. Ei răscoleau și săpau peste tot în speranța găsirii unor obiecte vechi de patrimoniu. În apropiere de chilia sihastrului român era o grotă în care erau depuse zeci de cranii si sute de oseminte ale Cuvioșilor Părinți care au adormit în peșteri. Văzându-i pe jefuitori apropiindu-se de acest tezaur duhovnicesc și auzind planurle lor, Sfântul Ioan, cu mâinile ridicate la cer, a strigat: „Oare, vei lăsa, Doamne, pe cei fărădelege să tulbure liniștea aleșilor tăi?”. În acel moment, s-a petrecut o mare minune, căci muntele s-a prăbușit, astupând ușa de intrare în acea grotă. Jefuitorii au fost îngroziți și au căzut în fundul prăpastiei, de unde, răniți, cu geru au putu ieși.

Clar-viziunea și împlinirea profeției

Pe când Sfântul Ioan trăia în peșteră, a venit la el din Sfântul Munte un preot grec, Mitrofan, care era pictor. Încântat de liniștea si farmecul pustiei, el i-s spus sihastrului român că vrea sa vină și el aici, dar că mai întâi trebuie să meargă acasă spre a-și pune în rânduiala unele probleme. Văzător cu duhul, Sfântul Ioan i-a zis: „Dacă vrei să vii, vino așa cum ești acum; iar dacă vrei să te duci săți pui casa în rânduială, nu vei mai veni niciodată.” Apoi parintele Mitrofan a plecat la Sfântul Munte și timp de doi ani a mai pictat niște biserici, ca să-si adune ceva bani pentru viețuirea în pustie. La un moment dat s-a certat cu un ucenic nărăvaș și necinstit care îl ajuta la picturi. Într-o noapte, acest ucenic l-a așteptat pe o potecă și l-a omorât pe părintele Mitrofan, împlinindu-se profeția Sfântului Ioan Iacob.

Apare în vis și își arată puterea

În anul 1981, un grup de pelerini din Grecia, a venit să se închine la Locurile sfinte și a ajuns și la Hozeva. O credincioasă care se numea Elena, apropiindu-se de racla Sfântului Ioan Iacob, a zis: „Mai binenu veneam să văd acest mort despre care unii spun că este sfânt”. În acea noapte, după ce ajuns la Ierusalim, n-a mai putut să doarmă. Spre dimineață, ațipind puțin, l-a visat pe Sfântul român, sub chipul unui tânăr frumos și luminos care i-a zis: „Elena, de ce te-ai speriat de mine și ce rău ți-am făcut?”. De atunci durerea de cap și frica au stăpânit-o până când a reușit să vină iarăși să se închine la racla Sfântului. În acel moment, s-a vindecatși i-a cerut iertare. Această femeie a vorbit multor creștini din Grecia despre puterea Sfântului Ioan-Hozevitul.

Ia chip văzut, dovedindu-și sfințenia

După moartea starețului Mânăstării Hozeva, Amfilohie (+ 1986), sfântul așezământ a rămas patru ani fără întâistătător. Monahul român, Ioanichie, era singurul călugăr care zilnic aprindea candelele, citea cele șapte Laude și se ocupa de primirea pelerinilor și de nevoile mânăstirii. Nu de mult venise aici și un preot sârb, Grigorie, de la Sfântul Munte. Când tămâia la sfintele slujbe, acesta trecea pe lângă racla Sfântului Ioan fără să o tămâieze. Influențat de cei de la Patriarhie, părintele Grigorie refuza să creadă că sihastrul român este sfânt. Ânsă, într-o dimineață, când a ieșit cu cădelnița l-a văzut pe Sfântul Ioan stând în picioare lângă racla sa si zicându-i: „Pe toți Sfinții i-ai cădit, dar cu mine ce ai? Cu ce ți-am greșit de nu mă cădești și mă vorbești de rău?”. De aunci părintele Grigorie a avut multă evlavie la Sfântul român, rugându-se lui și povestind multora întâmplarea aceasta.

Bună mireasmă la moaștele sale

După canonizarea Sfântului Ioan Iacob, din iunie 1992, mulți clerici din Ierusalim cârteau, deși vedeau cu ochii lor minunile pe care Sfântul Ioan le făcea cu bolnavii și demonizații. Starețul Mânăstirii Hozeva, Antinie, nu se închina în fața raclei Sfântului Ioan și nu o săruta. Într-o noapte, la slujba Vecerniei, trecând pe lângă moaștele Sfântului român, a simțit o bună mireasmă. Supărat fiind, a întrebat: „Cine a stropit cu miresme și parfumur la racla Părintelui Ioan?”.Cei prezenți au răspuns că n-a stropit nimeni si că așa miroase întotdeauna. Starețul Antinie, care până atunci nu mai simțise acel miros, cu greu a acceptat adevărul. Minunea a făcut-o Sfântul pentru a-l convinge pe el și pe alții de sfințenia sa.

Alungă duhurile necurate

În ziua următoare minunii cu mireasma, a venit la Hozeva un grup de pelerini greci aducând cu ei un barbat demonizat. Acesta de multe ori a rupt legăturile cu care fusese legat si a bătut pe cei care-l țineau. Când se apropiau de mânăstire, demonii din el strigau asa de tare incât toți care-l auzeau se înspăimântau. Demonii ziceau: „Ce ai cu noi, Ioane?; Nu ne fugări, nu ne chinui, al nostru este!”. Cu mare greutate au reusșit să-l aducă în biserică. Când l-au atins de racla Sfântului, urla și făcea mai urât decât orice fiară din junglă. După aceea, a căzut ca mort și timp de o oră respira foarte rar, fără să facă vreo moșcare. Starețul Antinie a alergat repede la părintele Ioanichie, care era la peșteră, spre a-i relata minunea făcută de Sfântul Ioan.

Pedepsește și înfricoșează spre îndreptare

După canonizarea Sfântului Ioan Iacob, patriarhul Ierusalimului, Diodor I, a hotărât într-un Sinod ca să trimită în România o părticică di moaștele Sfântului. În august 1992, patriarhul l-a trimis pe starețul Antonie să-i aducă un deget de la mâna Sfântului. Când starețul l-a rupt, a rămas înțepenit cu degetul în mâini și a simțit în corpul său un fior rece de moarte, după care niște valuri fierbinți îl sufocau. Inima îi băteau puternic, iar urechile îi vuiau cumplit. Nu mai auzea și nu mai vedea nimic. Cu gura nu mai putea să ceară iertare, ci numai în gând se ruga Sfântului să nu-l pedepsească. Apoi a fost dezlegat și a pus degetul la locul lui. Intrând în Sfântul Altar, s-a îmbrăcat cu toate veșmintele preoțești, a tămâiat și a cântat troparul Sfântului pentru prima data. După rugăciune îndelungată ți închinare cuviincioasă, a luat degetu, l-a pus într-o cutie de argint, ducându-l apoi patriarhului care l-a trimis la Mânăstirea Neamțu. De atunci starețul se ruga mult Sfântului Ioan și-i cânta troparul cu evlavie.

Maria e tămăduită de o boală grea

La scurt timp după întâmplarea minunată cu degetul Sfântului, a intrat în biserică un grup de închinători din Grecia, care, după ce s-a închinat, a ieșit. Dar ghidul văzând că lipsește o femeie, s-a întors la mânăstire și a găsit-o îngenuncheată lângă racla Sfântului Ioan, plângând șu rugându-se/ Ghidul, lângă care se afla și starețul, a strigat:„Hai, Maria, că pleaca autocarul și trebuie să ajungem și la celelalte mânăstiri!”. Ea s-a ridicat și, plângând în hohote, a spus: „Pot să plece toti, căci eu nu mai am nevoie de nimic și nu mai merg nicăieri; acum eu m-am vindecat aici la racla Sfântului Ioan de o boală grea de care sufăr de cincisprezece ani, după nașterea băiatului meu, Ioan.”

Din racla sa lucrează minunat

În aprilie 1994, a venit la Hozeva un grup de închinători din Grecia. Între aceștia era și o mamă cu fiica ei de vreo 18 ani. Când tânăra a încercat să se apropie de racla Sfântului Ioan Iacob cu o lumânare aprinsă în mâini, monahul Gherman a oprit-o și a scos-o afară din biserică, pentru că era îmbrăcată necuviincios. Mama ei, fiind subiectivă, s-a împotrivit acestui monah apărându-și fiica și spunând că e liberă să se îmbrace oricum. Părintele Gherman i-a explicat că în biserică trebuie să ai o îmbrăcăminte decentă. În timp ce fiica ei a ieșit afară pe balcon, mama s-a apropiat să sărute racla. Sfântul s-a întors cu fața spre ea,a a oftat adânc și pe fața lui erau numai picături de apă. Femeia speriată a fugit pe scări, a căzut și și-s rupt amândouă picioarele. Ea a recunoscut că i s-a întâmplat aceasta pentru că nu și-a cescut bine fiica și pentru că se îndoia de sfințenia Cuviosului Părinte Ioan și a moaștelor sale.

ÎNVĂȚĂTURI ALE SFÂNTULUI IOAN IACOB

Dumnezeul nostru

Doamne, mult prea milostive,

Ne-ai lăst până-n sfârșit

Să rămână sub osândă

Omul cel dezmoștenit!



Pronia divină

Spune-mi unde-i fericirea

Pe care o vânezi mereu?

La ce-ai ajuns fără credință

În pronia lui Dumnezeu?



Mântuitorul nostru

Împăcarea omenirii

Cu Părintele ceresc

Numai Tu o faci, Hristoase.